duminică, 6 decembrie 2009

Strada vietii

Merg pe o strada goala, iar stropii ce cad din cerul intunecat imi mangaie fata ca niste spini facuti din petale de trandafir. Probabil ca merg pe strada goala a vietii mele. Din cand in cand mai apare cate o persoana, ma ia de brat soptindu-mi vorbe dulci dupa care pleaca lasandu-mi sufletul amar sa se topeasca in ploaia calda de iarna. Cerul adanc parca se deschide vrand sa ma inchida in imensitatea lui, sa ma tina prizonier pana la sfarsitul vietii. Toti avem o strada pe care mergem, poate mai plina poate mai goala, si nu stim niciodata incotro ne indreptam sau cu cine ne intalnim, ci mergem. Cat de mult imi doream sa mai simt ploaia cazand pe chipul meu ca niste lacrimi reci ca imi ingheata toata fiinta. Incerc sa fiu fericit dar totul din jurul meu este rece si sobru. Merg cu ochii inchisi imaginandu-mi ca plutesc dar pamantul ma cheama inapoi ca pe o frunza abea desprinsa din copac, ma prabusesc, iar pamantul ma cuprinde si nu vrea sa imi dea drumul sa plutesc spre zari uitate de demult unde as putea sa imi sfarsesc cautarea disperata de fericire. Credeam ca acea cautare s-a sfarsit la un moment dat, dar se pare ca trebuie sa merg in continuare, sa cutreier singur prin lume, sa intalnesc oameni dupa care sa ii vad cum pleaca in alte directii. De ce nu pot merge si eu cu ei , de ce trebuie sa merg pe strada mea goala? Probabil asa mi-a fost menit, probabil asa imi este mai bine. Probabil nu mai am nimic de oferit celor din jurul meu si de aceea prefera sa isi aleaga alta cale. Merg singur pe o strada goala avand pe fata lacrimile picurate din cerul adanc. Merg singur pe o stada goala.

marți, 1 decembrie 2009

Cad...


Stau intr-o camera goala si ma adancesc in ganduri si in memorii vrand sa ating trecutul si sa il las ma cuprinda in aripile sale, dar stiu ca acest lucru nu imi mai este dat sa il am. Ochii imi sunt inchisi si cad in abisurile cosmice ale sufletului. Incerc sa zaresc o raza de lumina dar in jurul meu nu vad decat intuneric. Am avut o data in suflet soare si campuri aurii prin care ma plimbam fericit, acum totul a disparut. In caderea mea nu gasesc nimic, simt doar ca se sfarama totul in jurul meu si ca nimic nu ma mai poate ridica din abisul in care ma cufund din ce in ce mai mult.

Care este esenta vietii, pentru ce traiesc, pentru ce iubesc si pentru ce sunt lasat sa mor incet. As vrea sa ma ridic dar nu are cine sa ma ajute fiindca fiinta mea nu mai are nici un sprijin.

Ma prabusesc ... Nu stiu unde voi ajunge. Singurul lucru care mi-a mai ramas este amintirea si trecutul cu care incerc sa imi alin durerea ce imi sfasie sufletul. In mintea mea nu este altceva decat un amalgam de intrebari fara raspuns, ce ma macina. Iubire ... ce sentiment ... nu credeam vreodata ca un sentiment atat de frumos care iti poate oferii atatea momente de neuitat, iti poate spulbera orice vis si orice traire fara a se mai uita in urma si fara ai pasa de ceea ce simti.

Am ajuns la concluzia ca iubirea nu este altceva decat un instrument de tortura, este o fiinta lacoma ce iti ia totul si nu iti da nimic inapoi dupa care pleaca si se forteaza sa nu te mai cunoascaca ca nu cumva sa ii ceri socoteala.

Cad ... Nu cred ca ma voi ridica vreodata deoarece sunt tinut la pamant de amintiri si de trecutul dupa care tanjesc atat de mult. Singura amintire in care ma mai aflu eu este un inel imbatranit in care mi-am turnat toata iubirea si toata dragostea.

Cad.