Cad...

Stau intr-o camera goala si ma adancesc in ganduri si in memorii vrand sa ating trecutul si sa il las ma cuprinda in aripile sale, dar stiu ca acest lucru nu imi mai este dat sa il am. Ochii imi sunt inchisi si cad in abisurile cosmice ale sufletului. Incerc sa zaresc o raza de lumina dar in jurul meu nu vad decat intuneric. Am avut o data in suflet soare si campuri aurii prin care ma plimbam fericit, acum totul a disparut. In caderea mea nu gasesc nimic, simt doar ca se sfarama totul in jurul meu si ca nimic nu ma mai poate ridica din abisul in care ma cufund din ce in ce mai mult.

Care este esenta vietii, pentru ce traiesc, pentru ce iubesc si pentru ce sunt lasat sa mor incet. As vrea sa ma ridic dar nu are cine sa ma ajute fiindca fiinta mea nu mai are nici un sprijin.

Ma prabusesc ... Nu stiu unde voi ajunge. Singurul lucru care mi-a mai ramas este amintirea si trecutul cu care incerc sa imi alin durerea ce imi sfasie sufletul. In mintea mea nu este altceva decat un amalgam de intrebari fara raspuns, ce ma macina. Iubire ... ce sentiment ... nu credeam vreodata ca un sentiment atat de frumos care iti poate oferii atatea momente de neuitat, iti poate spulbera orice vis si orice traire fara a se mai uita in urma si fara ai pasa de ceea ce simti.

Am ajuns la concluzia ca iubirea nu este altceva decat un instrument de tortura, este o fiinta lacoma ce iti ia totul si nu iti da nimic inapoi dupa care pleaca si se forteaza sa nu te mai cunoascaca ca nu cumva sa ii ceri socoteala.

Cad ... Nu cred ca ma voi ridica vreodata deoarece sunt tinut la pamant de amintiri si de trecutul dupa care tanjesc atat de mult. Singura amintire in care ma mai aflu eu este un inel imbatranit in care mi-am turnat toata iubirea si toata dragostea.

Cad.